Scurt istoric al Fortului 13 Jilava
Prin penitenciarul Jilava au fost tranzitaţi spre alte închisori şi lagăre de muncă sau au fost depuşi pentru proces şi anchete majoritatea deţinuţilor politici din perioada 1948-1964.
Afluxul mare de deţinuţi a transformat penitenciarul într-un centru al lumii concentraţionare, o sursă de ştiri despre lumea liberă şi cea din închisori.
Aşezare geografică
Penitenciarul Jilava este aşezat în apropierea drumului naţional Bucureşti-Giurgiu, la 10 km sud de Bucureşti şi la 3 km nord-est de comuna Jilava, pe raza administrativă a comunei omonime.
Penitenciarul de la înfiinţare până în 1945
La sugestia regelui Carol I, în jurul Bucureştiului a fost ridicat, între anii 1870 şi 1890, un sistem de apărare împotriva unui eventual atac otoman format din 18 forturi , fiecare dintre ele fiind prevăzut cu o baterie de artilerie. Proiectul a fost elaborat de generalul belgian Henry Alexis Brialmont şi de căpitanul de geniu Ioan Clucer . După terminarea construcţiei, Fortul 13 Jilava a fost folosit ca depozit de muniţii şi garnizoană militară până în anul 1907, când la Jilava au fost aduşi o parte dintre ţăranii arestaţi. Din acel an, Jilava a fost amenajată ca închisoare militară, subordonată Statului-Major al Armatei până la 1 aprilie 1948, când a fost trecută în subordinea Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor .
Fortul a fost săpat până la adâncimea de 10 m, iar pământul care a rezultat în urma săpăturilor a fost folosit la ridicarea zidului împrejmuitor, pe acest zid fiind amplasate turnurile de observaţie. Intrarea în fort se făcea printr-o poartă boltită, pe frontispiciul căreia este gravat anul de înfiinţare al închisorii militare şi inscripţia „Fortul 13 Jilava”. În 1907, închisoarea avea un pavilion administrativ (180 m patrati), Cancelaria închisorii (30 m patrati), dormitorul trupei (120 m patrati) şi fortul propriu-zis cu 52 de camere.
Suprafaţa camerelor era de 15 000 metri patrati. Pe partea stângă a drumului de intrare în fort se afla camera comandantului gărzii, a ofiţerului de serviciu şi cancelaria închisorii, iar pe partea dreaptă se aflau dormitoarele soldaţilor care asigurau paza închisorii . Intrarea în clădire se face printr-o poartă de fier forjat. Administrativ, penitenciarul este împărţit în trei secţii: reduitul, zona centrală şi cea mai umedă a fortului şi alte două secţii plasate în stânga şi în dreapta reduitului. Secţia centrală avea 17 camere cu dimensiunile de 5 m lungime şi 4 m lăţime. În fiecare cameră existau 20 de paturi suprapuse. Celelalte două secţii erau împărţite în 17 camere cu dimensiunile de 5 m lungime şi 4 m lăţime, în fiecare cameră fiind amenajate 27 de paturi suprapuse.
Într-un pat dormeau şi câte doi, trei deţinuţi . După 1948, în faţa penitenciarului au fost amenajate patru curţi interioare de plimbare. Cei încarceraţi erau scoşi la plimbare pe camere şi la intervale de timp diferite, pentru a nu se întâlni.
Între 1907 şi 1948, Fortul 13 Jilava a funcţionat ca închisoare militară în subordinea Statului-Major al Armatei, fiind destinată deţinuţilor militari condamnaţi pentru încălcarea şi nerespectarea regulamentului militar, soldaţilor pedepsiţi disciplinar precum şi civililor arestaţi şi condamnaţi pentru infracţiuni militare. În timpul primului război mondial, în acest penitenciar au fost aduşi soldaţii care au refuzat să se prezinte la încorporare, iar după ocuparea Bucureştiului de armata germană, prizonieri din armata română .
Între 1921 şi 1944, la Jilava au fost închişi ca deţinuţi politici membri ai Partidului Comunist arestaţi în mai 1921, în urma congresului de constituire a acestei formaţiuni politice, dar şi după scoaterea PCR în ilegalitate, în 1924 . În 1933, aici au fost aduşi o parte dintre comuniştii arestaţi în timpul grevei de la Atelierele CFR Griviţa, ca Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici sau Gheorghe Vasilichi .
În noaptea de 25/26 noiembrie 1940, la Jilava au fost împuşcaţi 64 de opozanţi ai Mişcării Legionare care erau încarceraţi în acest penitenciar ca represalii la uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu. Dintre aceştia, amintim pe generalul Gheorghe Argeşeanu, fostul prefect al Poliţiei Capitalei, Gabriel Marinescu, ministrul de Justiţie, Victor Iamandi, directorul Siguranţei Statului, Niky Ştefănescu, şeful Serviciilor Secrete, Mihai Moruzov, fostul prim-procuror al Tribunalului Militar al Capitalei, colonelul Vasile Zeciu. În aceeaşi noapte au fost deshumate şi cadavrele celor 14 legionari (Corneliu Zelea Codreanu, „Nicadorii” şi „Decemvirii”) ucişi pe 28/29 noi
embrie 938, în timpul transferului de la Râmnicu Sărat la Jilava. Cadavrele au fost ulterior reînhumate la Casa Verde . Din ianuarie 1941, la Jilava au fost aduşi o parte dintre legionarii arestaţi şi condamnaţi în urma rebeliunii legionare din 1941.
Jilava ca penitenciar comunist
Între 23 august 1944 şi 1 aprilie 1948, Jilava a funcţionat ca închisoare militară, iar după 1 aprilie 1948 a fost trecută în subordinea Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor, ca penitenciar civil. Din 1944 şi până în 1964, la Jilava şi-au executat pedeapsa deţinuţi de drept comun, bărbaţi şi femei, aflaţi în curs de judecare sau condamnaţi, deţinuţi cercetaţi sau condamnaţi pentru „infracţiuni contra securităţii” (membri ai partidelor istorice, PNŢ, PNL, PSD, legionari, spioni, „criminali de război, trădători de patrie” şi membri ai unor „organizaţii subversive anticomuniste”) .
Secţia de femei era formată din patru camere şi era izolată de restul secţiilor .
În 1958, la Jilava a fost amenajată o nouă secţie cu nouă celule, fiecare celulă având două paturi suprapuse. În această secţie, care se afla în partea din spate a închisorii, erau închişi deţinuţii aduşi pentru supliment de anchetă . În mai 1946, la Jilava a fost închis, pentru a fi judecat de Tribunalul Poporului, „lotul marilor criminali de război” format din mareşalul Ion Antonescu, ministrul de Externe, Mihai Antonescu, ministrul Apărării, generalul Constantin Pantazi, şeful Serviciului Special de Informaţii, Eugen Cristescu, şi ministrul Radu Lecca. Pe 1 iunie 1946 au fost executaţi la
Jilava, în Valea Piersicilor, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Constantin Vasiliu .
Prin adresa din 19 martie 1954, şeful DGP raporta locţiitorului ministrului Afacerilor Interne că în penitenciarele Jilava, Văcăreşti, Turnu-Măgurele, Codlea, Sibiu, Cluj şi în alte unităţi ale Direcţiei erau încarceraţi, pentru perioade de timp limitate sau pe baza unor mandate de arest preventiv eliberate de diferite instanţe judecătoreşti, „deţinuţi contrarevoluţionari”, de drept comun şi economici. Despre aceştia se preciza că perioada lor de deţinere a expirat sau că situaţia lor juridică nu a fost rezolvată, deşi fuseseră prezentaţi de mai multe ori instanţelor de judecată . În 1955-1956, la Jilava îşi executau pedeapsa deţinuţii din lotul „Salcia”, format din ofiţeri şi gardieni de penitenciare, condamnaţi în procesul Canalului, din 1954. În luna ianuarie a anului 1956, o parte dintre aceştia au declarat greva foamei, fiind nemulţumiţi de respingerea recursului şi de pedepsele primite .
În perioada 1948-1964, Jilava a fost un penitenciar de tranzit şi de triere a „deţinuţilor contrarevoluţionari”. Aceştia erau depuşi pentru perioade de câteva luni în aşteptarea procesului, pentru transferul în alte închisori şi lagăre de muncă sau erau aduşi din alte locuri de detenţie pentru anchete ale Securităţii . În 1967, în urma reprofilării penitenciarelor, DGP a propus ca deţinuţii de drept comun recidivişti să fie încarceraţi în 9 locuri de deţinere: Poarta Albă, Peninsula, Văcăreşti, Mislea, Tulcea, Ostrov, Periprava, Jilava şi Brăila. În cadrul închisorii s-a înfiinţat, din 1967, o secţie pentru „deţinuţii înrăiţi şi recalcitranţi” din celelalte închisori, cărora urma să li se aplice un regim sever. În urma reprofilării unităţilor DGP din 1967, erau prezentate adjunctului minstrului de Interne, colonel Constantin Stoica, o listă cu şapte locuri de detenţie (Aiud, Gherla, Dej, Poarta Albă, Sighet, Caransebeş şi Jilava) cu posibilităţi de izolare în regim celular. De asemenea, se preciza că aceste unităţi deţin un excedent de spaţii de deţinere, şi se propunea ca spaţiul rămas liber să constituie rezerva Direcţiei pentru situaţii speciale . Această propunere a fost aprobată de adjunctul ministrului, pe 3 martie 1967.
În perioada 1969-1973, la penitenciarul Jilava au fost încarceraţi deţinuţi majori şi minori, judecaţi pentru infracţiuni CSS, deţinuţi de drept comun recidivişti, cu pedepse mai mici şi mai mari de 10 ani, recalcitranţi, foşti evadaţi din unităţile DGP, cei care nu erau folosiţi la muncă şi condamnaţi la moarte . Din 1973, o parte dintre camerele de detenţie din fort au fost dezafectate, iar deţinuţii au fost mutaţi în noua clădire a penitenciarului. Tot în această perioadă este înfiinţat la Jilava Centrul de Primire – Repartizare Minori şi Penitenciarul pentru Minori, care, în 1977, va deveni Penitenciarul de Tineret. Tot în 1977 este organizat, ca unitate cu conducere proprie, prin transferarea de la Văcăreşti, Spitalul Penitenciar Jilava . În decembrie 1989, manifestanţii arestaţi de pe străzile Bucureştiului au fost ridicaţi, bătuţi, urcaţi în dube şi aduşi la Jilava. În Fortul 13, 63 de persoane fost încarcerate într-o încăpere de 15 m2
Regimul de detenţie
Până în anul 1949, deţinuţii politici au beneficiat de toate drepturile prevăzute de regulamentul pentru organizarea penitenciarelor. De asemenea, ei se bucurau şi de o mare libertate din partea directorului, Longhin Berezovschi , care, după spusele lui Teodor Duţu, închis în cursul anului 1948 la Jilava, „nu era obligat decât să ne poarte de grijă pentru a ne putea executa pedepsele primite, iar comandantul militar să ne împiedice să evadăm sau să ne răzvrătim” . În intervalul 1949-1955, deţinuţilor arestaţi sau condamnaţi pentru „acţiuni contrarevoluţionare”, precum şi persoanelor internate administrativ le-au fost interzise, în baza unor ordine verbale emise de Direcţia Generală a Penitenciarelor, dreptul la vorbitor, pachet şi corespondenţă cu familia, deşi acestea nu erau restricţionate de regulamentul de deţinere şi pază a deţinuţilor . Prin adresa din 12 aprilie 1955, această situaţie a fost raportată locţiitorului ministrului de Interne cu propunerea să se precizeze în scris regimul ce se va aplica în continuare acestor categorii de deţinuţi. În urma răspunsului primit de la Ministerul de Interne, DGP a transmis către unităţile speciale (Aiud, Galaţi, Jilava, Gherla, Piteşti, Râmnicu Sărat, Văcăreşti, Făgăraş, Miercurea-Ciuc, Mislea) Ordinul nr. RG/25 859 din 19 aprilie 1955. Conform acestui ordin, „deţinuţilor contrarevoluţionari”, ca membri ai partidelor istorice, criminali de război şi contra umanităţii, poliţişti şi SSI-işti, le erau menţinute restricţiile privitoare la vorbitor, pachet şi corespondenţă . De asemenea, această categorie de persoane încarcerate nu a beneficiat de prevederile Decretului 720/1956 privind eliberarea înainte de termen a deţinuţilor scoşi la muncă.
La sosirea în penitenciarul Jilava, deţinuţii erau obligaţi să treacă printr-un „tunel” format din gardieni aşezaţi pe două rânduri şi înarmaţi cu bâte, cozi de topoare şi cazmale, mături, vine de bou şi bastoane de cauciuc. În timpul acestei treceri, gardienii îi loveau pe deţinuţi în cap şi în alte părţi ale corpului, astfel încât nici un deţinut nu scăpa nebătut . După această „primire”, deţinuţii erau duşi într-o cameră pentru percheziţii. În timp ce gardienii controlau „bucată cu bucată îmbrăcămintea, desfăcând tivurile şi căptuşeala” , deţinutul aştepta „gol puşcă pe pardoseala de ciment” . După această verificare a îmbrăcămintei, se trecea la percheziţia corporală, care era făcută de un gardian supervizat de un subofiţer. Deţinutul era controlat peste tot pentru a nu ascunde obiecte interzise de regulament: „Ni s-a cerut să deschidem gura, să desfacem degetele de la mâini şi de la picioare, să ridicăm braţele, ca nu cumva să fi ascuns ceva la subţiori”. După aceea, urma partea „intimă” a percheziţiei: „cu faţa la gardian trebuia să arăţi bine că acolo nu ai nimic de ascuns, apoi, cu spatele la gardian, cu picioarele depărtate, aplecat în unghi drept, trebuia să le desfaci în aşa fel încât gardianul şi şeful lui să se convingă că nici acolo nu se ascunse nimic de vigilenţa lor” .
Într-o celulă se găseau câte două rânduri de priciuri (paturi suprapuse) cu câte două etaje fiecare. Primul rând de paturi era amenajat la circa 40 cm de sol, iar al doilea la aproximativ 1,2 m . Între rândurile de paturi exista un culoar despărţitor de 90 cm, care era folosit ca loc de „promenadă”, de trecere între fereastra cu gratii groase de fier şi uşa celulei . În cameră se mai găseau şi două tinete, una pentru spălat, cealaltă pentru nevoile fiziologice. Din această cauză, la intrarea în celulă „te izbea mirosul de urină şi fecale” . Deţinuţii abia veniţi dormeau pe beton, sub primul etaj de paturi, cunoscut sub numele de „şerpărie”, iar pe măsură ce se elibera un loc, deţinutul avansa astfel încât ajungea să doarmă la primul etaj şi apoi la cel de-al doilea . Această cutumă a Jilavei se respecta şi atunci când un deţinut era mutat într-o altă cameră, primul loc unde dormea fiind la „şerpărie”. Interiorul celulei era luminat de un bec slab care atârna de tavan. Din 1951, în urma evadării a doi „deţinuţii contrarevoluţionari” , Nicolae Moromote, comandantul penitenciarului, a ordonat ca ferestrele celulelor să fie închise cu obloane şi bătute în cuie pentru a nu mai putea fi deschise.
În primele 4-5 săptămâni de la luarea acestei măsuri, trei deţinuţi au murit asfixiaţi într-o cameră, iar din cauza lipsei de aer toţi deţinuţii aveau corpul acoperit cu pete roşii . Persoanele încarcerate care urmau să fie transportate în alte locuri de detenţie erau mutate din celulele în care se aflau în trei camere, amplasate imediat după intrarea în fort, pe partea stângă. Cele trei camere, care constituiau „celula de tranzit”, comunicau între ele prin nişte deschizături boltite. În prima dintre ele se aflau tineta şi hârdăul cu apă de băut, cea de-a două era goală, iar în ultima se găseau două rânduri de priciuri cu rogojini şi saltele umplute cu paie. Pereţii primelor două camere erau vopsiţi în negru până la înălţimea de 2 m. Pe acest spaţiu vopsit în negru deţinuţii obişnuiau să îşi inscripţioneze numele, condamnarea şi închisoarea spre care urmau să fie transferaţi sau cea la care bănuiau că vor ajunge . La plecarea către un alt penitenciar, deţinuţii primeau un pachet cu hrană rece care conţinea o pâine, 300 g de şuncă sărată, 300 g de marmeladă şi 300 g de brânză. În unele cazuri, deţinuţii primeau numai pâine .
Viaţa cotidiană în penitenciarul Jilava
O zi la Jilava începea la ora 5 dimineaţa, când se dădea deşteptarea, şi se încheia la ora 22. Operaţiunea era îndeplinită de un gardian care bătea cu un ciocan într-o bucată de şină atârnată de o mică schelă . În acest interval (5.00-22.00), deţinutului îi era interzis să se întindă pe pat, să se rezeme de prici sau de perete . Între deşteptare şi micul dejun, care se servea între orele 7.30-8.00, deţinuţii îşi aranjau paturile şi se spălau pe rând la tineta din celulă. Începând cu ora 9 şi până la masa de prânz avea loc plimbarea deţinuţilor, care se desfăşura în cele patru curţi interioare ale penitenciarului.
Plimbarea dura aproximativ 15 minute şi se făcea pe camere. În acest timp, cei încarceraţi erau obligaţi să meargă în şir indian cu faţa în pământ şi mâinile la spate, pentru a nu fi văzuţi de deţinuţii din alte celule . În timpul unor evenimente deosebite (războiul din Coreea, evenimentele din Ungaria, evadări din penitenciar), deţinuţii nu au fost scoşi la plimbare, iar de obicei plimbarea avea loc de două ori pe săptămână .
Între masa de prânz şi cea de seară, deţinuţii participau la conferinţe, lectorii provenind atât din rândurile intelectualilor, militarilor sau diplomaţilor, cât şi din rândurile ţăranilor şi muncitorilor. În timpul acestor dezbateri, interzise de administraţia penitenciarului, ţăranii discutau despre creşterea animalelor şi tradiţii, iar muncitorii despre activităţile curente anterioare arestării. Intelectualii ţineau prelegeri de istorie, literatură, teologie, fizică, astronomie sau cursuri de limbi străine (în special, engleză şi franceză). Ofiţerii prezentau strategia şi istoricul unei bătălii, iar oamenii politici discutau despre evenimentele politice, prezentând cauzele şi consecinţele lor . În unele zile, după masa de prânz, deţinuţii îşi povesteau visele, încercând să desluşească simboluri care anunţau eliberarea sau vreun eveniment deosebit. De asemenea, aveau loc şedinţe de ghicit sau se juca şah şi table, suportul pentru jocul de şah şi cel de table fiind confecţionat din bucăţi de pânză. Piesele, făcute din mămăligă sau miez de pâine erau colorate cu praf roşu de cărămidă şi cu „verdele firelor de iarbă”. Astfel de obiecte, interzise de regulament, erau confiscate în timpul percheziţiilor săptămânale. Gardienii intrau în celule înarmaţi cu bâte şi cozi de lopată şi începeau să lovească în stânga şi în dreapta. O altă ocupaţie a deţinuţilor o constituia interpretarea gesturilor gardienilor. Orice schimbare de atitudine şi de comportament era percepută ca un semn al apropiatei graţieri sau ca o schimbare a situaţiei internaţionale care urma să ducă la eliberarea deţinuţilor politici.
La Jilava, un penitenciar de tranzit, erau aduşi pentru perioade de timp limitate deţinuţi din toate celelalte închisori sau erau depuşi noi arestaţi în aşteptarea procesului.
Din momentul în care un deţinut intra într-o celulă, acesta schimba „ştirile” pe care le avea cu altele noi, apoi, la transferarea într-un alt loc de detenţie, le povestea altor deţinuţi. Aceştia, la rândul lor, le transmiteau mai departe, de multe ori amplificându-se. Datorită acestor schimburi de „noutăţi”, Jilava era cunoscută în lumea închisorilor ca „bursa ştirilor interne referitoare la toate penitenciarele şi bursa ştirilor externe privitoare la lumea din afară” . Cele mai căutate ştiri erau cele ale deţinuţilor arestaţi de curând, care veneau cu informaţii din lumea liberă şi despre raportul de forţe dintre marile puteri. O dată pe săptămână, deţinuţii erau scoşi în grupuri la baie şi obligaţi să se înghesuie mai mulţi sub un duş, care, în unele cazuri, nu funcţiona. Baia reprezenta şi o modalitate de distracţie a gardienilor care alternau apa rece cu cea fierbinte, transformând această necesitate a deţinuţilor într-un adevărat supliciu. Baia era formată din două încăperi: într-una dintre ele se afla boilerul şi robinetele cu apă, iar în cealaltă, duşurile . Înainte şi după baie, deţinuţii erau obligaţi să alerge din celulă şi până în camera din baie printre două şiruri de gardieni, care îi loveau permanent cu ciomege sau cu o vâna de bou. Ion Ioanid descrie baia ca fiind „o adevărată hăituială, din care nu scăpai decât fugind şi ferindu-te cum puteai. Cei mai tineri ne-am strecurat mai uşor. Şi eu am ajuns teafăr în sala de baie. Cei mai bătrâni şi infirmi au primit lovituri, date cu toate sălbăticia, pe spinare, în cap, peste picioare. Nimeni nu putea face nimic pentru nimeni! N-aveai cum să-ţi ajuţi vreun prieten neputincios” .
Rufele erau spălate în două gamele, pentru care trebuia să-ţi faci programare cu câteva zile înainte, sau în timpul băii .
Raţia zilnică de pâine era de 225 g. Pâinile din făină neagră erau primite şi împărţite de responsabilul celulei în patru bucăţi. Fiecare pâine era aşezată pe o batistă şi aliniată pe priciul de jos. Deţinuţii, repartizaţi în grupe de câte patru persoane, îşi trimiteau un delegat să aleagă o pâine. Pâinea aleasă era ruptă în patru bucăţi şi fiecare bucată era învelită într-o batistă, fiind înmânată unui membru al grupului, care se întorcea cu spatele şi decidea cui să-i fie oferită fiecare felie în parte . Dimineaţa, fiecare deţinut primea un terci care consta în 40 g de mălai amestecat cu apă şi cu 7 g de zahăr . În unele perioade, terciul era înlocuit cu ceai cu miros de zahăr ars . La prânz se servea o „zeamă” în care pluteau câteva boabe de orz şi frunze de varză. O dată pe săptămână se dădea o supă de maţe în care se mai găseau dinţi şi buze de miel sau de viţel de pe „care nici măcar nu se curăţase părul, ochi de animal, cu pupilă, cornee şi chiar sex de vacă sau de viţel sau alte animale”. Masa de seară consta într-o fiertură de orz decorticat. Din toamna anului 1950 şi până în una ianuarie a anului 1951, deţinuţii au primit zilnic de mâncare morcovi pe jumătate stricaţi, astfel încât, la sfârşitul acestei perioade, toţi aveau pielea galbenă de la consumul neîntrerupt de carotină . Acest regim alimentar pe bază de terci şi „zeamă din maţe de burtă” şi alte resturi de animale a fost menţinut în majoritatea perioadei de detenţie de la Jilava, inclusiv în anii ’60. Cele două preparate au suferit mici variaţii între toamna anului 1954 şi vara anului 1956, când în mâncarea deţinuţilor se mai găseau ca supliment verdeţuri, salate şi ceapă .
La Jilava, asistenţa medicală consta în vizitarea deţinuţilor, o dată la câteva zile, de către oficiantul sanitar. În timpul vizitei, acesta selecta cinci bolnavi în stare gravă şi îi transfera la infirmerie pentru consultaţii . Afecţiunile cele mai des întâlnite în rândul celor încarceraţi erau infecţiile de piele, abcesele şi furunculoza, care erau tratate cu cristale de hipermanganat. Deţinuţilor care sufereau de dureri de dinţi şi sciatică li se administrau câte două aspirine, iar cei care erau bolnavi de diaree primeau trei pastile de sulfamidă şi o lingură dintr-o altă soluţie . Frecvente erau şi cazurile de caşexie, avitaminoză şi anemie, cauzate în principal de subalimentaţie . În tratarea pacienţilor se ţinea cont inclusiv de categoria socială din care aceştia făceau parte. Astfel, deţinuţii proveniţi din rândul intelectualilor, ofiţerilor, preoţilor şi foştilor membri ai parlamentului primeau mai puţine pastile decât cei care erau muncitori sau ţărani . Deţinuţii foarte grav bolnavi erau internaţi în infirmeria penitenciarului, care era formată din patru camere . Dintre acestea, trei erau folosite ca saloane, în fiecare salon găsindu-se câte trei paturi, iar a patra cameră era folosită drept cabinet medical .
Abuzurile de la Jilava
Unul dintre cele mai odioase episoade de la Jilava a început în sala de tribunal. Atunci când deţinuţii erau duşi pentru a fi judecaţi, le era interzis să discute cu avocatul în timpul procesului sau să încerce să comunice cu familia. Pe toată durata şedinţei de judecată, deţinutul primea un singur colţ de pâine. În timpul unui proces în care erau judecaţi mai mulţi membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, acuzaţi că şi-au continuat activitatea şi după desfiinţarea partidului, unul dintre deţinuţi a leşinat. Preşedintele completului de judecată i-a întrebat pe ceilalţi deţinuţi dacă cel căzut era bolnav, iar cei din boxa acuzaţilor i-au răspuns că toţi sunt istoviţi şi că, de dimineaţă, de când au părăsit penitenciarul, nu au primit de mâncare. În urma acestui răspuns, judecătorul le-a cerut avocaţilor şi rudelor deţinuţilor să aducă alimente pentru acuzaţi. După câteva minute, aceştia s-au întors cu mai multe pachete şi pungi cu alimente pe care le-au împărţit deţinuţilor . Gardienii care îi însoţeau le-au cerut să nu se atingă de alimentele primite, altfel urmând să fie pedepsiţi la întoarcerea în penitenciar.
La Jilava, toţi membrii lotului au fost introduşi în camera de pedeapsă nr. 16, la „neagra”. Aceasta era o celulă subterană, fără ferestre şi cu pereţii din beton, care, înainte de transformarea fortului în închisoare, era folosită ca depozit de muniţie. Din tavanul boltit şi plin de crăpături al celulei picura necontenit apă, astfel încât se formase o baltă adâncă de câţiva centimetri care se întinse peste tot pavimentul camerei . Timp de trei zile, deţinuţii au fost ţinuţi dezbrăcaţi şi fără mâncare la temperaturi mai mici de zero grade Celsius. Pentru a supravieţui acestei pedepse dure, doctorul George Petrescu, preşedintele organizaţiei PNŢ-Ploieşti, fost docent la Universitatea din Cluj, director al Spitalului din Timişoara şi apoi al Spitalului de chirurgie din Ploieşti, le-a cerut celorlalţi deţinuţi să se ţină în braţe unul pe altul şi să alerge în cerc. În acest fel, ei pierdeau cât mai puţină căldură, ferindu-se astfel de o pneumonie. În timp ce îşi executau pedeapsa, Nicolae Moromete şi aghiotantul său, Ivanică, veneau să se intereseze de cei care au murit. După trei zile petrecute în astfel condiţii, unii dintre deţinuţii au leşinat, iar Moromete, satisfăcut, a ordonat trimiterea lor în celule. Din grupa celor pedepsiţi au făcut parte Vasile Ionescu, fost director general al Societăţii de Radiodifuziune, profesorul Dimitrie Gerota de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, Eugen Haţieganu, Sorin Popa ş.a .
Un alt episod tragic a avut loc într-una din curţile destinate plimbării deţinuţilor de la Jilava. În timpul „promenadei” regulamentare, un deţinut slăbit, fost maior, a alunecat şi nu s-a mai putut ridica. Gardianul care îi însoţea a început să-l înjure şi să-l lovească cu picioarele, cerându-i să-şi continue plimbarea. Văzând că acesta nu-l ascultă, omul de ordine a început să-l calce cu cizmele pe burtă. După câteva clipe, pielea celui căzut a plesnit şi „intestinele au început să se reverse prin rana deschisă. Numai atunci gardianul s-a oprit”. Deţinutul, inconştient, a fost transportat la Spitalul Văcăreşti pentru a fi cusut. După şase ani, maiorul a reapărut în altă închisoare .
La Jilava, multe dintre abuzurile şi faptele abominabile comise de gardieni l-au avut în prim-plan pe comandantul Moromete. După un timp, informatorii au raportat locţiitorului politic că în penitenciar sunt ţinute conferinţe în care este discutată situaţia politică din ţară, precum şi posibilitatea ca americanii să vină şi să îi salveze pe deţinuţii politici. Pentru a opri aceste dezbateri, administraţia închisorii a hotărât să-i pedepsească pe cei care ţineau prelegeri. Astfel, în noaptea de 15 decembrie 1950, comandantul Nicolae Moromete, însoţit de Ivănică şi de alţi zece gardieni au nspectat toate celulele scoţând-i afară pe cei care au fost deconspiraţi de informatori. Deţinutul era scos din cameră şi întrebat „de ce otrăveşte mintea celor din celulă”, iar la semnalul al comandantului, şase gardieni săreau pe cel învinuit şi îl târau afară, lovindu-l cu pumnii şi picioarele. Peste capul victimei era trasă o desagă, iar acesta era aruncat în groapa de gunoi, unde putrezeau tone de morcovi. În groapă, gardienii săreau deasupra deţinutului, călcându-l în picioare şi lovindu-l cu ciomegele şi patul revolverelor. După această corecţie, victima era înfăşurată într-o pătură şi cărată înapoi în celulă. Deţinuţii care au fost astfel pedepsiţi aveau timpanele sparte, coastele rupte, iar sângele le curgea din nas şi urechi. Printre cei bătuţi în noaptea de 15 decembrie 1950 se numără profesorul Ion Gheorghe, fost director de producţie la Uzinele Metalurgice din Reşiţa, profesorul Dan Hurmuzescu, economist, profesorul Dimitrie Gerota şi doctorul George Petrescu .
În intervalul 1948-1964, regimul de detenţie de la Jilava a fost unul de exterminare a deţinuţilor politici. Constantele acestui regim au fost bătaia, tortura şi înfometarea celor închişi, precum şi o asistenţă medicală insuficientă faţă de problemele medicale ale deţinuţilor. În această perioadă, Jilava a funcţionat ca loc de executare a pedepselor, depozit al Securităţii şi centru de triere a deţinuţilor. În acest spaţiu de recluziune erau încarcerate persoanele ieşite din anchetă şi care urmau să fie judecate, dar şi deţinuţi din celelalte penitenciare, fie pentru un supliment de anchetă, fie pentru transferarea la un alt loc de detenţie. În general, perioada în care un deţinut rămânea la Jilava era de câteva luni. Din cauza numărului mare de deţinuţi care au trecut prin Fortul 13, Jilava a reprezentat unica sursă de informare a deţinuţilor despre lumea din jurul lor.
În perioada 1949-1964, penitenciarul a fost totodată şi unul dintre cele mai aglomerate locuri de detenţie din cadrul DGP, numărul mediu al deţinuţilor fiind de 3 000. Din cauza acestei aglomerări, unui deţinut îi revenea, în medie, un spaţiu de doar 30 cm patrati. Pentru deţinuţii politici, singurul drept specificat de regulamentul de deţinere şi pază al deţinuţilor a fost cel al plimbării, dar nici acesta nu a fost respectat întotdeauna. După 1970, în urma reprofilării locurilor de detenţie, o parte dintre celulele Fortului 13 au fost dezafectate, iar unii dintre deţinuţi, majoritatea de drept comun, au fost transferaţi în clădirea cea nouă a penitenciarului. Cu toate acestea, conform Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Jilava constituia, alături de alte închisori dezafectate în această perioadă, rezerva specială a DGP, urmând a fi repusă în circuit în situaţii deosebite. Un astfel de caz special a fost cel din decembrie 1989, când în celulele fortului au fost aduşi protestatarii arestaţi în Bucureşti. După 1990, vechiul local al închisorii a fost lăsat în paragină, fiind folosit ca depozit de materiale.
Conducerea penitenciarului
Între 23 august 1944 şi iulie 1967, penitenciarul Jilava a fost condus de: colonel Dumitru Pristaru (23 august 1944-octombrie 1946), maior Vasile Vernescu (octombrie 1946-februarie 1947), locotenent-colonel Constantin Enciu (martie 1947-aprilie 1948), Loghin Berezovschi (aprilie 1948-aprilie 1949), maior Nicolae Moromete (mai 1949-iunie 1952), maior Ion Ciachi (iunie 1952-aprilie 1954), locotenent-colonel Mihai Gheorghiu (mai 1954-decembrie 1961), locotenent-colonel Gheorghe Alexandrescu (ianuarie 1962-iulie 1967) .
Conform foştilor deţinuţi politici, majoritatea gardienilor de la Jilava erau de etnie rromă, fiind recrutaţi din satele din împrejurimile penitenciarului. Singura perioadă de instrucţie a oamenilor de pază era reprezentată de câteva luni petrecute în şcoala de gardieni de la Jilava, înfiinţată în 1949. Pentru a scăpa de percheziţii, unii dintre deţinuţi care ştiau că „ţiganii au oroare de iepuri” puneau în bagajele pe care doreau să le salveze bucăţi din blană de iepure. În acest fel, atunci când gardienii rromi găseau bucata din blană de iepure, aruncau bagajul fără să-l mai controleze, considerându-l semn rău . Între gardienii de la Jilava, foarte des menţionaţi în memorii sunt Nicolae Moromete, comandantul închisorii în perioada 1949-1952, şi aghiotantul său, Ilie Ivănică. De asemenea, sursele memorialistice îi amintesc şi pe Iamandi şi plutonierul Roşu, cei care executau condamnaţii la moarte din închisoarea Jilava.
Plutonierul adjutant Ilie Ivănică s-a născut la 24 februarie 1910 în comuna Prunişor din judeţul Mehedinţi. Între 1950 şi 1954, acesta a îndeplinit funcţia de comandant al subunităţii de subofiţeri din penitenciarul Jilava. După 1954, a avut funcţii cu atribuţii limitate. Ivănică este amintit de foştii deţinuţi politici ca unul dintre cei mai cruzi gardieni. Una dintre plăcerile lui era aceea de a-l lovi zilnic pe generalul Zaharia, invalid de război, peste singura mâna pe care o mai avea .
În perioada 1949-1952, penitenciarul a fost condus de Nicolae Moromete, unul dintre cei mai cruzi torţionari din sistemul penitenciar comunist. „Maromet”, aşa cum îl menţionează deţinuţii politici, s-a născut pe 13 mai 1912 într-o familie de ţărani săraci din comuna Valea Ungureni, judeţul Argeş. După absolvirea a cinci clase primare, Moromete a muncit alături de părinţii lui la câmp, până în anul 1934, când a fost încorporat în Batalionul 11 Transmisiuni Bucureşti. În 1935 a fost lăsat la vatră şi s-a angajat ca măturător, apoi ca om de serviciu la Primăria Bucureşti. Aici va lucra până în 1941, când a fost mobilizat şi trimis pe frontul de est, unde va fi recompensat cu medalia „Bărbăţie şi credinţă”. După 23 august 1944, Moromete a mers cu unitatea lui până la Budapesta .
Din 1945, anul în care a intrat în Partidul Comunist, şi-a început Moromete ascensiunea. În acel an a fost numit Secretar al Organizaţiei de partid nr. 1 din sectorul Galben, iar în 1947 a fost mutat în aceeaşi funcţie la corpul gardienilor. În 1948 a fost numit instructor la Organizaţia de Partid a corpului gardienilor din Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor, fiind repartizat la închisoarea Jilava. Aici va îndeplini, în timp, toate funcţiile importante dintr-o unitate carcerală: prim-gardian, comandant de gardă (pază) şi comandat al penitenciarului. Numirea lui Moromete în funcţia de comandant de gardă cu delegaţie de director interimar a survenit în anul 1949, când regimul concentraţionar a devenit unul dintre cele mai severe. Începând din acel an, deţinuţilor politici le-au fost interzise drepturile prevăzute de regulament precum: dreptul de a primi pachet o dată la trei luni, dreptul la vorbitor cu familia de două ori pe an şi dreptul la corespondenţă . Tot la finalul anilor ’40, bătaia şi tortura au fost întrebuinţate de gardieni în toate penitenciarele din ţară, ca mijloc de imprimare a disciplinei în rândul deţinuţilor. Transformarea regimului concentraţionar într-unul deosebit de dur a fost o sarcină trasată de Partidul Comunist, după cum însuşi Moromete mărturiseşte într-un memoriu din 1955, adresat DGP, în momentul când s-a pus problema trecerii lui în rezervă ca necorespunzător. Moromete a fost luat de acasă cu maşina de locotenent-colonelul Marin Constantinescu şi de maiorul Maxim Dumitru şi dus la Jilava, unde a fost numit comandat de gardă. La numire, cei doi i-au spus: „Aici uite ce trebuie să faci, să aplici la deţinuţi o disciplină neintânită (sic!) până acum la Jilava în rândul deţinuţilor, vreau o puşcărie model la Jilava, exemplu pentru toate [închisorile] din ţară[,] să nu existe o şoaptă în rândul deţinuţilor, pentru prima [dată] aud de păstrarea secretului între deţinuţi, să nu ia legătura unul cu altul. Cu aceiaşi tărie s-a pus problema şi cu cadrele, afirmând ai văzut ce bandiţi sunt, cum pactizează cu duşmanii de clasă[,] ticăloşii, au transformat puşcăria într-un hotel, aici se bagă tot felul de băuturi spirtoase, în camere la deţinuţi sunt numai bani. Bandiţii ăştia de gardieni cu directorul lor au trăit cu femeile arestate ce au făcut parte din batalioanele SS, împotriva lor trebuie luate cele mai severe măsuri, întrebuinţând orice fel de metode, să-i bagi în lanţuri şi săi arestezi pe cei care vor mai încerca să se abată de la regulile tale şi să nu uiţi că eşti pus aici de partid şi nu uita de lupta de clasă (subliniere în original). […] Prin aceste instrucţiuni mi s-a dat linia la Jilava şi tonul cu care trebuie să muncesc acolo, aceasta pentru mine a constituit un ghid în muncă şi căutam să aplic întocmai sau chiar mai tare, să dovedesc că sunt în stare să fac, nu am uitat că sunt trimis de partid şi de lupta de clasă .
Deşi a fost anchetat, încă din 1952, de Procuratura Militară pentru abuzurile şi torturile la care i-a spus pe deţinuţi şi „nvinuit de crime contra deţinuţilor de drept comun şi contrarevoluţionari” Moromete a rămas în cadrul DGP până în 1958, când a fost îndepărtat şi trecut în rezervă cu drept de pensie. În această perioadă, 1952-1958, Moromete a îndeplinit funcţiile de comandant la penitenciarele Caransebeş şi Galaţi, la formaţiunea Chilia Veche, precum şi pe cea de locţiitor-comandant pentru pază şi regim la Văcăreşti. În toate închisorile prin care a trecut, Moromete a utilizat aceleaşi metode care au constat în: bătaia deţinuţilor până la epuizare, indiferent de motiv (neîndeplinerea unui ordin, convorbiri cu alţi deţinuţi, neîndeplinirea normei de lucru) sau de vârstă; aruncarea alimentelor destinate deţinuţilor la animalele aflate în îngrijirea penitenciarului; folosirea la muncă a deţinuţilor bolnavi, infirmi, precum şi a celor în vârstă; neacordarea de îngrijiri medicale deţinuţilor bolnavi, pe motivul că aceştia s-ar preface doar pentru a nu ieşi la muncă şi a nu respecta regulamentul de ordine interioară.
Autor: Dumitru Lăcătuşu.
Prezentarea este din volumul Andrei Muraru (coordonator), Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Polirom, Iaşi, 2008, pp. 351-363.