Scurt Istoric

 

Activitatea penitenciara in tara noastra de la inceputuri si pana in secolul al XVI-lea

Din surse istorice, din lucrări și scrieri vechi, folosind manualele vechilor noștri dascăli, vom încerca să reconstituim, pe cât posibil, evoluția regimului și sistemului penitenciar, deși spații mari vor ramâne albe, la îndemâna celor ce vor continua cercetarile.
        O sumă de informaîii utile ni le furnizează însemnările de călătorie ale străinilor care au trecut de-a lungul timpului vizitând locurile și așezările românești, precum și pravilele, legiuirile și documentele oficiale privind situația închisorilor.

Ideea unui regim penitenciar asa cum a aparut in epoca moderna, nu a fost cunoscuta in vechime, pedepsele constituindu-se in plata unor fapte reale sau imaginate de cei ce le puteau aplica, iar inchisoarea ca loc de pedeapsa era destinata numai suferintelor celor osanditi. La fel ca in celelalte tari europene, temnitele noastre au fost locuri de chinuri si nicidecum mijloace de indreptare a infractorilor.

Ceea ce a fost scris cu privire la starea mai mult decat dureroasa a regimului inchisorilor din cea mai mare parte a tarilor din Europa, se poate scrie si despre temnitele de la noi. Multi din cati au fost aruncati in intunecimea acestor lacasuri nu au mai vazut lumina zilei, ca si in acele case ale mortii cum le-a denumit Dostoiewski, incarceratii indurand cele mai groaznice suferinte trupesti si sufletesti, asteptand moartea ca pe cel mai mare bine al cerului.

Totusi, avand in vedere morala crestina a acestui popor care s-a nascut cu mila fata de cei cazuti in necaz, acestia nu au fost uitati aproape niciodata, astfel ca prin contributii si prin ajutoare s-a incercat ameliorarea suferintelor si lipsurilor celor intemnitati. Cutia milelor este exemplul cel mai elocvent cu privire la dorinta oamenilor de a indrepta lipsurile provenite din saracia acestor asezaminte.

  Cu toate ca nu se poate vorbi despre organizarea inchisorilor romane pana in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, originea inchisorilor la noi este foarte veche. Incarcerarea si utilizarea unor detinuti la munca, in mine (ocne), o gasim chiar si pe vremea cand Dacia a intrat in stapanirea romanilor. Romanii obisnuiau sa intrebuinteze detinutii la diferitele munci, intre care extragerea aurului si a altor metale, precum si a sarii. Din diferite inscriptii, reiese ca in Dacia existau o multime de saline si mine. astfel, din zona Hunedoarei s-a extras fier, iar salinele de la Ocnele Mari de pe Mures pastreaza urme de galerii din acele timpuri.

        In general, in aceste saline erau pusi sa lucreze crestini care erau osanditi pentru crearea unor "collegia illicite". Desi nu stim conditiile in care lucrau, putem sa presupunem ca acestea erau deosebit de grele, mai ales pentru ca persecutiile impotriva crestinilor erau insotite de tot felul de cruzimi. Tratamentul celor inchisi nu putea sa difere prea mult fata de tratamentul aplicat sclavilor, dreptul de viata si de moarte asupra acestora revenind celui care dicta masura intemnitarii. Pana in secolul al XIV-lea, gropnitele si salinele isi vor continua activitatea, reducand la suferinte de neinchipuit pe toti acei anonimi despre care nu avem alte date. La 1380, este pomenita pentru prima data ca fiind existenta ocna apartinand ocolasilor de Trotus, unde "pe vremuri" avusese loc o rascoala a talharilor care a dus la surparea acesteia, ingopand sub daramaturi pe talhari si pe cei ce-i pazeau.

        Este clar ca exploatarea sarii din ocne folosindu-se talharii, este tot atat de veche precum existenta ocnelor insasi. De altfel si Alexandru cel Bun, in pravila ce-a dat-o, inspirandu-se din vechile legiuiri bizantine, aminteste in paragraful 206 despre osanda la ocna.

       Avand in vedere ca in vechime pedepsele erau foarte severe, adesea pentru fapte minore aplicandu-se pedeapsa cu moartea, este de presupus ca pedeapsa cu aruncarea in ocne sau grosuri avea un caracter extrem de sever. De altfel, criminalii erau indezirabili in orice loc.

        Un document din anul 1391 emis de Despotul Stefan, Domnul partii dunarene a Serbiei, intareste manastirea Tismana si Vodita din Tara Romaneasca cu zece sate din Serbia, dispunand intre altele ca oricine poate fi ingaduit sa se aseze pe aceste mosii, cu exceptia criminalilor carora trebuie sa li se dea o invoire speciala din partea Domnului.
        Un fapt deosebit de pozitiv este acela ca in secolul al XIV-lea gasim mentionat un asezamant de binefacere, primul de acest fel. astfel, ni se afirma ca Radu Basarab, reintemeietorul Cimpu Lung-ului, din sentimente fata de cei nevinovati din noua sa resedinta, a infiintat la Mateul de Jos un ospiciu, inzestrandu-l cu o mosie si scutind populatia de orice fel de impozit. astfel de "ospicii" sunt cunoscute si in Moldova la inceputul secolului al XVI-lea.
       am spus mai sus ca, in trecut, pedepsele erau foarte aspre in cele doua principate. Domnitorii, in dorinta lor de a stapani pe raufacatorii de orice fel, spre bunul mers al treburilor, nu erau stapaniti de nici o mila. In 1421, Guillebert De Lannoy, ambasador al regelui francez Carol al VI-lea si al regelui englez Enrich al V-lea, relateaza ca in vizita ce a facut-o lui Alexandru cel Bun la Cetatea alba i s-au sustras 100-120 galbeni si alte lucruri. Alexandru Voda a adus noua hoti cu streangul de gat, punandu-i la dispozitia acestuia sa-i omoare (en ma franchise de les faire mourir), dar avand in vedere ca si-a recuperat bunurile, i-a lasat in viata.

      Ca pedepse in trecut, enumeram: arderea si tragerea in teapa pentru talhari si ucigasi "de firea cea mai rea", iar pentru ceilalti, spanzuratoarea sau decapitarea. astfel, pedeapsa la munca in ocna apare fata de acestea ca foarte blanda.
       Pana la alcatuirea pravilelor lui Vasile Lupu in 1642 in Moldova si ale lui Matei Basarab in 1652 in Muntenia nu se pot face multe precizari cu privre la pedepse si la aplicarea lor progresiva. In aceasta perioada, judecata se facea dupa obiceiul pamantului, iar pedepsele se executau tot dupa acest obicei, fapt care, dupa cum spune Dimitrie Cantemir in "Descrierea Moldovei", ducea la abuzuri.

       Domnul tarii putea sa judece el insusi "pricinile", dar putea sa incredinteze jurisdictia oricui voia el, chiar unor persoane ce nu erau indreptatite la aceasta. astfel, Stefan cel Mare, printr-un act de danie facut in 1472 manastirii Prahova, acorda intre altele jurisdictia absoluta egumenului manastirii: "Sa aiba a-si cauta dreptate inaintea egumenului ce va fi atunci in acel templu al Sfantului Nicolae si inaintea vatafilor egumenesti care sa nu aiba intru nimic un alt jude mai mare peste ei, ci sa judece ei singuri pe oamenii lor din cele trei sate manastiresti si sa-i globeasca pentru orice vinovatie".
       Rolul preotilor in jurisdictiunea noastra va dainui mult timp si va fi uneori asa de mare, incat vor ajunge sa aiba grosuri (inchisori) in casele lor particulare, ceea ce va determina pe domnitorul Mavrocordat sa opreasca acest abuz. acest fel de jurisdictie crea arbitrariul si abuzul, detinutii erau aruncati in temnite fara sa stie vina pentru care erau inchisi, fara a sti durata pedepsei si de multe ori fiind dati uitarii.
       Unele manastiri au servit la noi si ca loc de inchisoare, de cele mai multe ori pentru condamnatii politici, pentru femei si copii. Cea mai veche manastire care a servit in acest scop a fost manastirea Snagovului, ridicata de Vlad Tepes in secolul al XV-lea. Odata cu ea avem primele informatii relativ la pedepsele aplicate celor inchisi. aici, sub pretextul ca trebuie sa se inchine, boierii erau dusi intr-o camera unde, in timp ce erau ingenuncheati, se deschidea o trapa din pardoseala, iar ei cadeau intr-o groapa cu cutite taioase, gasindu-si sfarsitul. In cladirile dinspre sud ale acestei manastiri, Vlad Tepes inaltase un fel de camera de tortura, din care detinutul, dupa ce suferea caznele impuse cu fier si foc, era aruncat cu ajutorul unei baliste in lac.

       Intre altele, stau unul langa altul mormintele celor trei fii ai postelnicului Dragomir si al mamei lor, taiati toti in 1569 de catre Alexandru Voievod - fratele mai mic al lui Petre Shiopul.


a fost jupan Radu Stolnicul de catre Alexandru Voievod si a fost el fiu
al lui Dragomir Postelnicul si muma lui monachia Eufrosina
in anul 7078 luna septembrie 4 zile

  

Am reprodus acest epitaf, spre a arata cat mai evident ceea ce-l astepta pe acela ce din nefericire intra in inchisoarea Snagovului.

Cand cineva era aruncat in vreo temnita, ramanea acolo toata viata si nu vedea lumina

zilei decat atunci cand era rascumparat.

       Astfel, intr-o scrisoare din 1482, Tricoliciul Vornicul, care cazuse in mainile

domnului Basarab Voievod, ce-l tinea inchis, se ruga de jupaneasa sa Negrita si de alte rude sa nu-l lase uitarii si sa piara.

       Pe timpul lui Stefan cel Mare, cand nu se platea o paguba, ca mijloc de represalii, localitatea era pradata, iar locuitorii erau aruncati in inchisoare pana plateau datoria.
       Alaturi de celelalte pedepse, in cursul secolului al XVI-lea gasim si pedeapsa amenzii, aplicata pentru cele mai variate vine si, lucru curios, chiar pentru fapte grave: furt, ucidere - in care caz amenda se numeste desugubina precum si tradare, razvratire - cand pedeapsa este confiscarea averii.

       Astfel, un document din timpul lui Bogdan Voda Lapusneanul, datat 1570, din Moldova, precizeaza: "au venit inaintea noastra si a boierilor nostri niste greci si s-au jeluit ca li s-a omorat un grec in vremea cand pastea oile in hotarul satului alboteni, intr-o vale a megiesului nostru albota, iar Domnia mea am luat acel sat alboteni sa fie Domnesc pentru omorarea acelui grec".

       In documentul din 22 septembrie 7141 (1626), se vorbeste de zapisul lui Vasile prin care vinde partea sa din Boltesti pe Studenita lui Merenta parcalabul, pentru ca si-a scos capul de la Borno din cauza unui cal furat. Tot asa, documentul din 23 mai 7143 (1628) este o carte de marturie prin care parcalabul de Neamt, pentru un furt de 30 stupi facut la Slogoe din Musetesti-Neamt isi amaneteaza mosia pentru a-si plati capul.
       Cu privire la inchisori, nu avem informatii suficiente in secolul al XVI-lea. abia din 1600 ni se relateaza starea mizerabila a acestora in scrisoarea boierului Cocrisel inchis la Bistrita. El arata suferintele sale din temnita, unde zace mancand lutul, fiind plin de paduchi, barba i-a crescut pana la brau, iar din imbracaminte a ramas numai cu camasa. Iata scrisoarea:

       Scriu inchinaciune si multa sanatate parintelui meu Spiridon si maicei mele Constande. Si dupa aceea va dau stire ca sunt viu pana acum, nu-s perit, ci am scapat de la Bolgrad, cand au batut Mihai-Voda razboiu cu Ungurii. Deci m-au prins niste sasi, deci au vrut sa ma taie. Eu m-am rugat si am spu ca sunt fecior Mogaldei. Deci nu m-au pierdut.De aci eu am trimes carte la andrias din Bistrita, el au trimis la Sasi de m-au cersut. Ei au cersut 300 taleri, iara andrias m-au scos drept 300 taleri si nu m-au dus la Bistrita. Eu am spus ca m-au prins Mihai-Voda la Hotin si m-au dus in Tara Ungureasca. Deci ma rog domniilor voastre ca lui Dumnezeu din cer sa nevoiti sa ma scoateti langa voi, in tara crestina, si sa nevoiti sa dati stire parintelui meu Mogalde Vornicul, ca eu zac in temnita de mananc lutul si paduchii. Si eu am spus catre andrias ca sunt nepot de frate si fecior de suflet jurat in biserica. Deci iara ma rog domniilor voastre sa nu ma zaboviti aice, ci sa ma scoateti. Macar numai de-as pieri cu trupul, inca sa ies in tara, sa nu mor de dorul vostru. Si imbatranesc, si am facut o barba pana la brau. Si sa afle aceasta scrisoare a mea sanatosi pe dumneavoastra de la Domnul, amin.
               Iscalesc: Feciorul vostru Cocrisel - Si sunt numai cu camasa.

La parintele meu la Spiridon". - 1600 

Penitenciarul Craiova

Newsletter

Chestionare

Petitii online